La ce-i bun un profesor
întrebare fără de răspuns
la ce-i bun un profesor
râd izbucnind în plâns
Întrebare fără de răspuns
ori bătaie de joc pe față
în bancă soarele-i ascuns
doar proștii azi mai învață
Sau bătaie de joc pe față
la ce-i bun un profesor
moarte domnilor pe viață
la ce-i bun un profesor
Întrebare fără de răspuns
în miezul tăcerii pătruns
(din volumul Cez(e)isme II)
DRAGOSTE(A), DE CE?
Nu-mi puteam explica nici cum am ajuns în pielea goală, nici când s-au dezbrăcat cele două fete, apoi nici de ce am ieșit plângând pe ușa nopții?
A doua zi, aveam să revin cu un bidon de vin și două plăcinte cu brânză aburinde – scuză sau recompensă pentru noaptea ratată?
Nu cred că mai avea vreun rost nici întrebarea, oricât de retorică ar fi fost precedenta situație, nici nedumerirea mea, poetică, pură și simplă.
Așa că le-am pus pe masa goală și ospitalieră, zâmbind, iluminat parcă.
– Frumosule, unde-ai dispărut ieri?
Cele două glasuri, unite, făceau și mai adâncă întrebarea. Ca să ajungă la suprafață, adevărul a închis ochii.
Eu ce puteam să văd în afara celor două fete, din nou, goale precum străbunica lor Eva?!
– Adame, nu-ți pui pijamalele?!
– Păi, nu vreau să ies în stradă, fetelor!
– Înaintează, totuși n-ai ajuns nici la margine!
– Dar marginea nu-i în centru!?
– Măi, dar grăbit mai ești!
– Totuși, m-am grăbit foarte ușor!
– La greutatea ta!
– Cum să nu: sunt un poet cu greutate!
– Imponderabilule, scufundă-te odată, dacă vrei să ne mai găsești!
– Vii și nevătămate de dorul meu!
– Măi-măi, dar fatal te mai crezi!
– Fatal nu, doar mortal!
– Punct, domnule de română!
– Punct de suspensie!
– Punct suspendat între două tăceri…
– Tăcerea unu și tăcerea doi.
– Tăcerea ta și tăcerea noastră!
– Una mai mare decât alta!
– Și noi care credeam că suntem egale pentru tine!
– Egale, frumoase și incomensurabile!
***
ÎNAINTEZ PE BURTĂ
– Eu mă culc.
– Dio și cu mine mai avem de repetat pe Cântarea României!
– Repetiția este mama cântării!
– Râzi tu, Ileana Cosânzeana, dar și când o să venim cu ditamai premiul…
– N-o să mai încăpem tustrei în același pat!
– Și-atunci, suspendăm pe cineva!
– Sau pe alt-cineva!
– Suspendăm pe dracu!
– Îl suspendăm, că tot vrea el să-și bage codița: ba în una, ba în alta!
– Vreți să rămâneți singure? Eu mă retrag.
– Dimpotrivă: înaintează mai adânc, Filosofule!
– Înaintez, deci exist
– Dio, îți place să vorbești, nu glumă!
– Așa gândesc eu, vorbind.
Din volumul Dio (alt roman cibernetic)
Spăl frunzele de toamnă
speli frunzele de verde
prea frumoasă doamnă
nici noaptea nu te crede
Speli frunzele de verde
spăl ochii de-ntuneric
dragostea nu ne pierde
circuitul urii este sferic
Spăl ochii de-ntuneric
prea frumoasă doamnă
când n-oi mai fi eteric
spăl frunzele de toamnă
Speli frunzele de verde
cu mâini tot mai incerte
Stăm culcați în nisip-
lângă noi,
țărmul
visează statui...
LUCIAN VALEA, SINGURĂTATE ÎN ITHACA, 1978
Poezia mă desparte-n silabe
în zile negre și-n nopți albe
în zile iubito numai de ură
și-n nopți de dragoste pură
Costel Zăgan
EREZIA DE-A TE NAŞTE
Când e suficient de puternică Poezia
împrumută numele poetului Şi-atunci
când începe să scrie Lucrurile prind ră
dăcini pe pagina verde a zilei de mâine
Cu fiecare vers iluziile devin tot mai
insistente/consistente Totuşi poetul ră
mâne până la ultima postumă obiectul
şi subiectul poeziei Şi nicidecum capra
sau poezia/nevasta vecinului Oricât de
apetisante ar fi Poetul îşi lasă amintirile
la garderobă Şi se catapultează în urmă
toarea tăcere Cu ochii legaţi de-un
scâncet de flaut
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ
Eminescu Doamne e rănit
și din rană-i curg cuvinte
de la plus la minus infinit
numai adevărul tău minte
Și din rană-i curg cuvinte
sângele-i un capital pierdut
de stau să-mi aduc-aminte
parcă-aș fi din nou recrut
Sângele-i un paradis pierdut
de la plus la minus infinit
eu prin viitor chiar am trecut
Eminescu Doamne e rănit
Și din rană-i curg cuvinte
la apocalipsă luați-aminte
Costel Zăgan
AJUNUL
Se-aude un tors molatic. E liniștea pesemne.
Ne vin în minte chipuri de tăietori de lemne
Care-au căzut pe gânduri spre seară lângă foc.
Fetițele bolnave acum beau ceai de soc
Și cu priviri mirate se uită lung la bonă.
Cum oare i se spune la iarnă în laponă?
Brăduțul se gândește sclipind spre Adda șui
Ce frig li-i în pădure acum la frații lui.
Sunt nuci , gutui și mere acolo pe bufet.
E cozonac pe masă. Iar Adda-ntreabă-ncet:
- Ce ne-o aduce Moșul în dar în astă seară?
- Mie puțină moarte, iar ție o brățară.
E liniște în casă și ceasul e târziu,
Iar ochiul Addei bate acum în vioriu.
Oare e tras oblonul? E încuiată ușa?
- Hai lângă mine, Adda. Vreau să îți pun cătușa.
Costel Zăgan
